Social Icons

luni, 23 septembrie 2013

Încă patru ani cu Merkel!

Pib-ul Germaniei în timpul lui Merkel 2005-2012
   Da, avem în față încă patru ani de „nein, nicht, kein”, pe românește însemnând ciuciu!, canci!, pune-ți pofta-n cui!, când vorbești de prosperitate sau despre orice în general, ce lezează partea dorsală, cât Saxonia, a d-nei la care fac referire-n titlu. Angela l-a caftit pe Peer Steinbruck încă din block start, el neputând livra neamțului de rând ceea ce le livrase în doze mici, la început și, mai apoi tot mai mult, c-au devenit dependenți,  în toți anii aceștia de criză, madame Merkel, și anume senzația aproape tangibilă că Germania face jocurile în UE. Ce-i drept, le făcea și înainte de pe vremea lui Helmut Kohl, dar nu atât de vizibil, nu bătea din picior și restul UE stătea drepți. Acum, nu doar că stau drepți, dar își prezintă fiecare pe rând poponețul spre a fi supus unei corecții cu arătătorul, spre satisfacția celui ce aplică corecția și necazul celui ce încasează sau a celora ce-și așteptă cuminți rândul.
   Criza i-a adus neamțului de rând ceea ce nu i-a adus franțuzului, spaniolului, grecului, de român nici nu mai vorbim, i-a adus încredere, în el, în stat, în viitorul glorios al Țării Nemțești. Pentru restul UE, viitorul, le rezervă doar statutul de pașalâcuri, mai mari sau mai mici, cu mai multă influență la sultan, sau dimpotrivă, dar în final, tot despre pașalâcuri vorbim. Nu știu dacă în această campanie electorală Merkel a apelat la sprijinul comunității turce, sau dacă a întrebat vreun Ilham mic cum îl cheamă, iar răspunsul ar fi venit sub forma înșiruirii: ioc deutsch, cioc bilen turk, dar sigur îi place, din ce în ce mai mult, conceptul de pașalâc. Acest concept se suprapune peste cel născocit de Ratzel de „spațiul vital”, doar că de această dată spațiul vital îmbracă forma de dominație economică și implicit politică. În postarea „Zeus, când a răpit-o pe Europa, nu știa ce cară-n spate pentru că era un bou” scriam despre cât beneficiază Germania de pe urma exporturilor intra-comunitare și, beneficiază din plin.
Pib-ul Germaniei-evoluție 2005 - 2012
   Creșterea economică din timpul mandatelor Merkel ș-a bazat în cea mai mare parte pe exporturi și mai puțin pe consumul intern. Chiar și exporturile extracomunitare au avut în spate puterea de negociere a UE, și mai puțin a Germaniei, e mai ușor să negociezi când în spate ai 400 de milioane de cetățeni decât atunci când ai 82. Lăudacii regimului Merkel făceau apologia faptului că salariul mediu în Germania a rămas la fel aproape 10 ani, spre deosebire de cel din Grecia, unde a crescut de două ori și ceva. Ce nu zic apologeții acestei politici e că euro s-a situat, forțat de politica germană, în tot acest timp, la un nivel superior momentului lansării, iar creșterea puterii de cumpărare a grecilor și a celorlalți amăreșteni, în condițiile unor prețuri asemănătoare, a trebuit să se facă prin creșterea salariilor. Ajustarea decalajelor economice s-a făcut prin creșterea consumului finanțat sau susținut de creșterea salariilor, fără un spor real de productivitate. Dacă nu se întâmpla acest lucru, circulația forței de muncă corelată cu nivelul prețurilor asemănător și al salariilor mai mici, ar fi condus la decalaje economice mult mai mari decât cele prezente, prin migrația masivă a forței de muncă, costurile sociale crescute și revoltele populare tot mai dese. 
    Creșterile de salarii au avut loc în statele ce nu puteau concura cu o Germanie ce ținea de un euro scump și care sufoca dezvoltarea oricăruia prin impunerea de scumpiri ale utilităților, pentru situarea la un nivel asemănător cu ale ei. Unde mai era avantajul competitiv al amăreștenilor, de vreme ce prețurile erau la fel, factorii de producție erau la fel, cu excepția muncii ce nu era de natură să suplinească decalajele create de ceilalți factori, și, în plus, Germania furase startul cu zeci de ani înainte în materie de know-how? Păi, cam nu pre puteam vorbi de avantaj al amăreștenilor. Dacă voiau să se dezvolte, trebuia să se împrumute de la băncile privatizate, ce dispuneau de capital suficient sau de pe piețe la dobânzi, din start mai mari decât Germania. Structura economiei acestor state era sufocată de importuri, de cheltuieli crescute ale salariilor și pensiilor, urmare a presiunilor sociale venite ca efect al adoptării unei monede mult prea scumpe pentru economie. Astfel, costul îndatorării a tot crescut până când piețe s-au speriat, și-au luat banii și i-au plasat în obligațiuni ... germane, cu risc mic, dar și cu dobândă mică. 
   Grecia putea să le-o facă nemților, băncile lor fiind expuse din greu pe obligațiuni grecești, dar n-a făcut-o fiindu-i frică de nemți. Puteau să le arate degetul nemților și să intre în faliment, să treacă înapoi la moneda națională și s-o ia de la zero. N-a vrut, binențeles, Germania, ar fi dat idei și la alții și, madame Merkel, astăzi ar fi fost un fost cancelar, iar UE ar fi continuat să existe fără un hegemon în interiorul său. Istoria nu se face cu „ce-ar fi fost” și-acum, pe lângă Grecia, pașalâcizarea are loc tot mai pe față cu toți ceilalți. Viitorul sezon din Suleiman se va filma la Berlin, iar sultanul va avea sâni, păr blond vopsit, față anostă, un fund cât Poarta Brandemburg și, mult, mult tupeu când îi va face pe toți ceilalți săraci și, prin urmare leneși, omițând să spună că sărăcia lor înseamnă bogăția lui.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu