Dacă v-ați plictisit, plecați acasă!

   Lacrimile unui copil ce vrea ceva neapărat înduioșează părintele atât cât îl susțin buzunarele. Dacă atentatul la buzunar e de natură să facă ravagii, copilul poate să plângă, să bată din picioare, să-ți violeze timpanele cât o vrea, că oricum n-are șansă să obțină ce dorește. Cu cât abstinența părintelui de la îndeplinirea dorințelor manifestate de sonorul dat la maxim cu scutece sau proaspăt eliberat de sub robia lor este mai îndelungată, cu atât șansele de plictisire infantilă și găsirea unei alte ocupații cresc.

Cu minerii la dentist

   -Acum, că am intrat în mină cât dracu` stăm? Știe cineva?

-Stăm cât or fi nevoie, că doară nu stăm degeaba.

-No, io, dară zâc, că de nu ne dă banii cum or zâs, îi bai.

-Las că ț-or da banii, că-s de cuvânt.

-No, mesaj de la nevastă-mea, citire, i-auzâți: „La Tv or început să deie despre voi. Despre cei din piață, no, nimic.”

-Tu ai semnal aici, că eu n-am?

Când Roșia nu mai e Roșia

   Au trecut două săptămâni de la începutul protestelor și tot atât de când am înțeles că banul îi face pe „câinii de pază ai democrației” să se comporte ca niște javre ordinare. România celor ce-au înțeles că dacă vrei să schimbi ceva, trebuie să bați cu petul în asfalt pân-o auzi și socrul lui Ponta să-i transmită ginerelui, că de Daciana nu vrea să asculte, nu că i-ar fi zis aceasta ceva, devine pe zi ce trece tot mai îndepărtată de cei aleși acum un an, cu peste 65%, pentru a fi altfel decât cei de dinainte.