Un sfert de veac de capitalism

   La 25 de ani după revoluția din 1989, economia României e de aproape patru ori mai mare, cu exporturi de șapte ori mai mari, dar și importuri de zece ori mai mari. Toate acestea, în condițiile în care, numărul angajaților s-a înjumătățit, iar salariul mediu net s-a dublat.
Valorile indicatorilor calculate în USD la cursul mediu anual nu țin cont de deprecierea dolarului. Un dolar din 1989 valorează 1,9 dolari în 2014. Chiar și ajustate cu deprecierea dolarului, valorile PIB-ului, exporturilor și importurilor din 2014 sunt superioare celor din 1989. 

   Sfertul de veac de capitalism românesc a debutat cu o recesiune severă, specifică trecerii de la sistemul comunist, la cel capitalist. Diferența între România și restul țărilor din blocul estic partenere în structurile euro-atlantice e dată de durata recesiunii. Terapia de șoc de care au avut parte țările grupului de la Visegrad, la noi n-a avut loc, decât târziu, și atunci doar parțial. Alegerea unei tranziții dureroase și îndelungate a aparținut primelor guverne post-decembriste. Marea problemă a României primei jumătăți a anilor `90 a fost absența unui obiectiv de țară cum a fost cel al integrării în structurile euro-atlantice. Odată făcută alegerea, după alternanța la putere din 1996, măsurile de restructurare a economiei au devenit imperative. Atât Ion Iliescu, în  cele 1,5 mandate din 1990 până în 1996, cât și Emil Constantinescu, au lăsat la final de mandat o economie mai slabă, în valori comparabile, decât atunci când au preluat-o. 

   Dezvoltarea economică de după anul 2000 a fost rezultatul restructurărilor de la sfârșitul deceniului precedent, și a începutului și continuării procesului de privatizare. Din acest punct de vedere, putem spune că rezultatele restructurărilor din mandatul lui Emil Constantinescu s-au văzut, mai ales, după anii 2000. Schimbarea de putere din 2004 găsea România pe o traiectorie ascendentă a dezvoltării economice. Aderarea la structurile euro-atlantice a reprezentat forța motrice principală a aceste dezvoltări. Marea problemă a acestui tip de dezvoltare a constituit-o motorul de creștere reprezentat de consumul excesiv pe credit în detrimentul exportului net.

   Criza începută la sfârșitul lui 2008 și amânată, din considerente electorale, până în 2010, a resetat economia. Aterizarea bruscă a economiei prin diminuarea brutală a consumului a condus la o recesiune din care abia anul trecut ne-am revenit. În momentul de față, economia stă pe baze mai stabile decât în 2008. Deși exportul net e în continuare negativ, e, totuși, mult diminuat față de perioada de boom economic rezultat din consumul pe credit. Consumul actual crește timid, dar crește pe bază de venituri reale și nu pe creditare. Cele două motoare ale creșterii economice par a fi mai bine calibrate. Totuși, marea problemă a economiei românești e diminuarea investițiilor străine și a investițiilor statului în infrastructură. Efectele acestei diminuări sunt vizibile și în numărul redus de locuri de muncă nou-create de la an la an. Absența investițiilor se va resimți în anii ce urmează prin creșteri economice modeste, mult mai mici decât potențialul de creștere.
   Capitalismul românesc din ultimul sfert de veac a pornit de la nomenclatura de partid și efectivele de securiști, a continuat prin capitalismul de carton și cumetrie și, acum, sfârșește prin lucrări „științifice” editate la Jilava pentru reducerea pedepselor.