Social Icons

joi, 3 octombrie 2013

Țară tristă, popor vesel

Tristețea României
    Veselia cu care participă majoritatea la victoria unei minorități oferă imaginea inversă a puricelui urcat pe elefant, căruia îi și zice: „Maamă, ce mai tropăim!” e prezentă din cele mai vechi timpuri. La noi,  elefantul se urcă pe purice după ce acesta a făcut toată treaba, îl strivește și, mai apoi, îl întreabă cu tupeu: „A, ce, erai și tu pe-aici?”. 
   Când Mackensen a ocupat Bucureștiul în primul război mondial, iar administrația s-a refugiat la Iași, la biroul mareșalului era coadă de politruci rămași în capitala ocupată. Tot aceeași oportuniști și-au arogat cele mai mari merite după Unire. Continuând pe linia veseliei triste, de care până și Conu Caragiale s-a săturat, și-a făcut bagajele, și-a luat-o spre țara seriozității - Germania, oportuniștii de serviciu s-au urcat în trenul activiștilor odată cu venirea comuniștilor. După `47, în România, mai toți erau comuniști ce fuseseră în ilegalitate între războaie, capitaliștii, câteva mii la număr, înfundau pușcăriile. La revoluție, între 16 și 21 decembrie, doar câteva mii erau împotriva lui Ceaușeșcu, după, a fost nevoie de câteva tipografii să tipărească certificate de revoluționari. În `97 votanții lui Constantinescu păreau c-au fost mai mulți decât în duminica orbului. Același lucru și în 2004, în 2012 la protestele din Piață, nu și acum. Acum oportuniștii stau pe margine să vadă cine cade primul, noi, cei cu Piața, sau ei, cei cu banii. 
  Trecut-au valuri peste noi și noi am stat ca stânca, nu ne-am clintit. Așa-mi zicea tovarășa învățătoare, apoi doamna profesoară de istorie din generală, apoi domnul profesor de istorie din liceu, iar mai apoi nu mi-a mai zis nimeni. Nu mi-a mai zis nimeni pentru că nu m-am făcut istoric și, mai ales, pentru c-au apărut manualele alternative, în care accentul cădea nu pe date, denumiri, fapte, așa exagerate cum erau, nuu, accentul se punea pe timpurile moderne în care Esca era personaj istoric, Tucă, la fel, istoria ce crește vise în copii a ajuns o parodie. La drept vorbind, nici avântul patriotic în care Mihai era dentistul lui Sinan-Pașa nu prea cădea în picioare la o discuție la nivel de amatori în istorie. Oricum, era infinit mai dezirabil, ca un absolvent de liceu să aibă habar de Mihai, Ștefan, Mircea, Cuza, decât să ia înțelepciune de la mondenități cu bani mulți și minte scurtă.
   La aproape douăzeci și patru de ani de la mămăliga TNT (Revoluția din `89), comedia poporului ce-și face praf trecutul material și spiritual, ce-și trăiește prezentul cu incertitudinea unei plante dezrădăcinate, iar viitorul și-l amanetează încă din prezentul incert, devine tot mai sumbră. Nu suntem un popor vesel, deși ne place să credem c-am fi. La nunți, procentul de veselie mult prea-devreme, după mult prea multe pahare, e destul de mare, la înmormântări ritualul de trei zile cu pomenile de la sfârșit fac din despărțire o competiție, o modă, o durere întreruptă de obiceiuri, orice, numai nu o împăcare cu pierderea suferită. Petrecerile sunt un prilej de matoleală crâncenă, n-auzi pe nimeni - „Mămă, ce muzică mișto a fost la party-ul dat de X!”, sigur vei auzi însă „Mamă, ce m-am matolit la X!”. 
   Etalonul veseliei noastre este Arșinel, nenea ce a primit un rinichi mult prea repede, după unii, în mod cinstit după teste de compatibilitate, după alții. D-l Arșinel, nesuportând întrebările legitime de altfel, a început să toarne lături în capul poporului în general, indiferent dacă erau sau nu de partea sa, chiar dacă datorează poziția sa doar poporului și nu vreunui talent deosebit. Toate aceste condiționalități n-au apărut în mintea comicului ce ne-a lăsat un gust amar și, precum elefantul ce strivește puricele și el a strivit veselia celor ce-l plăceau cu devoalarea laturii hidoase a cabotinului ce crede că unica menire a celui din fața sa este să-l adore pe el. 
Roșia Montană apreciată de Iliescu   Deunăzi, alt comic, venit din negura vremurilor în care elefanții roșii striveau tot ce reprezenta voință, ne-a adus aminte de ce zâmbim amar la amintirea timpurilor în care ne-a cârmuit. Demn urmaș a lui Troțki, tovarășul Iliescu scoate câte un deget din mocirla istoriei la aer și ne amintește vara de grație a anului 1990, de grație pentru el, pentru restul încă o mostră de umor trist provocat de săditorii de panseluțe. Acum e în favoarea exploatării Roșia Montană, la fel cum a fost și în favoarea cedării Petrom, a privatizării ARO, Tractorul, Sidex. Mai vreți?, că mai am exemple de glume de privatizări sau vânzări pe doi lei cât să vă țin câteva ore. Tataie ăsta, cu apucături de rangă și ciomag, ne trage câte-o flegmă, din când în când, că nu râdem la glumele sale de genul Ponta sau Năstase. Probabil, dac-ar fi avut fizic, s-ar fi făcut un Vișinescu sau ceva de teapa acestuia, dar n-a avut, așa că ne-am pricopsit c-un activist-forever. Anii ce i-au mai rămas de trăit vor fi sub sceptrul păcatelor trecutului, prezența din manualele alternative îi va fi la fel, iar amintirea în mințile celor de după el va fi rezumată c-un semn de mână ce transmite un „lasă-mă și cu ăla!”.
   Tot semne de „lasă-mă și cu ăla!” vom face și cu restul politrucilor ce se văd pe coperți de manuale. Trăim în țara în care „lasă-mă și cu ăla!” devine o obișnuință ce duce la febră musculară în timpul unei vieți trăite printre comici pe-o arenă mohorâtă.

  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

 
Blogger Templates