Social Icons

miercuri, 4 ianuarie 2017

Din 2007, dintre monedele naționale din UE, leul românesc s-a depreciat cel mai mult față de euro

Evoluția leului în raport cu euro
   Straja BNR-ului la stabilitatea monedei naționale ne arată că această misiune sfântă asumată de eternul Isărescu, cu jumătate de gură după liberalizarea contului de capital din 2005, s-a soldat cu un eșec răsunător. 

   Dintre monedele naționale din spațiul comunitar, leul a încasat-o cel mai rău de la euro. Între cursul mediu din 2007 și cursul din ziua de 3 ianuarie a anului curent, leul a pierdut circa 36% din valoarea sa în raport cu euro. Ca noi nu e nimeni în UE, doar în afara sa, și vorbim doar de state cu o economie tumultoasă în ultimii ani, precum Turcia și Rusia (vezi tabelul din imagine). 

   Apărătorii sfintelor moaște de la BNR ar putea contraargumenta că deprecierea de după anul 2008 e minoră (de 6,7%), doar că, o criză pe piața bancară ca la finalul lui 2008 poate să se facă resimțită mai devreme decât credem, iar BNR-ul nu prea ne arată că poate stăpâni un nou iureș. La minicriza de după alegerile recente, BNR-ul nu a arătat multă vigoare în a apăra leul. Într-o criză precum cea de la finalul lui 2008, când euro a sărit de la 3,53 lei la începutul lui septembrie, la 3,94 lei la începutul lui octombrie, deci o depreciere de aproape 12%, pragul de 5 lei pentru un euro e foarte probabil.

   Testul stabilității unei monede e dat în perioadele de criză, iar leul nostru s-a comportat în ultimul deceniu ca o monedă vulnerabilă față de euro și față de celelalte monede din spațiul comunitar (vezi tabelul din imagine). 

   În anii de criză ni se transmiteau mesaje de la BNR că oricum cotația de 3,3 - 3,5 lei pentru un euro era una mincinoasă și că cea corectă e cea de peste 4 lei. În ultimul timp, aflăm că iarăși am trăit într-o minciună și un curs apropiat de 5 lei e cel adevărat, mai ales că perspectiva aderării la moneda euro a dispărut ca măgarul în ceață. 

   O altă categorie de înțelepți ne argumentează că locul nostru în zona euro trebuie neapărat legat de un nivel ridicat al productivității. Adică, dacă nu suntem în stare să atingem un nivel de cel puțin 65% din media UE a PIB-ului pe locuitor la paritatea puterii standard (în 2015 eram la 57%), nu avem ce căuta acolo. Penibil, pe principiul acesta, am putea să facem mai multe monede în interiorul țării, pentru că, ce să vezi, vasluienii, au un PIB pe locuitor de șase ori mai mic decât bucureștenii. Prin urmare, ei ar trebui să se integreze în zona leului nostru doar când vor atinge 65% din media productivității bucureșteanului. Până atunci, ar trebui să adopte leul moldovenesc sau ceva echivalent.

   Toată renunțarea la o țintă fixă pentru aderarea la zona euro ne arată că veșnicul guvernator vrea să-și păstreze puterile. Fără monedă națională, viața e pustiu la BNR. Așa o fi, dar măcar dacă ar putea ține în frâu moneda atunci când vremurile sunt tulburi. 

   

2 comentarii:

  1. Cred că 2007 e oarecum "special" pentru România.
    Acum, e evident că un curs EUR/RON 3.1-3.3 fusese generat de capitalul speculativ premergător aderării UE (pe diferențialul de dobândă din zona euro vs dobânda pe leu). Deja din a 2-a jumatate a lui 2007 se marca profitul iar leul se deprecia lin.
    Asta reiese şi prin faptul că min EUR/RON a fost în iulie 2007, pe când min EUR/PLN sau EUR/HUF a fost iulie 2008.

    Dacă luăm ca referinţă începutul lui Aug 2008 vedem că RON la depreciere faţă de EUR de 29% stă chiar mai bine decât PLN (38%) sau HUF(35%).

    RăspundețiȘtergere
  2. Cel mai periculos e că România, spre deosebire de Polonia sau Ungaria e mult mai dependentă de capitalul străin (capital speculativ, bancar, retail, multinaţionale, etc). Capital străin care, inevitabil, la următoarea criză financiară va ieşi în mod dezorganizat de pe pieţele emergente (vânzând moneda locală)

    RăspundețiȘtergere

 
Blogger Templates