Social Icons

joi, 3 iulie 2014

În tribuna de la Wimbledon nu se-aud răgâituri de mici

   Acolo poate nu se aud, și e bine așa, dar se aud destul aici. Ai putea să faci un cor de câteva milioane, râgâind la unison „Hai Simona!” Hai unde? Cine dracu ești tu să zbieri și, mai apoi, să oftezi sau, mai rău, să vociferezi la greșelile Simonei?
De ce te identifici tam-nesam cu ea? Cu ce-ai ajutat-o tu până acum sau cu ce-o s-o ajuți când va avea o scădere de formă? Nu știi răspunsurile?  Atunci, vezi-ți de micii tăi, că se răcesc!
   În țara în care se vorbește de miuțe toată ziua, că despre altceva ce presupune chiar efort e blasfemie, în țara în care Cosac de la Federația de Tenis conduce un interviu ce se voia a fi luat, după Roland Garros, Simonei, cu un tupeu și-o nesimțire demne doar de Pițurcă și Sandu, tot în țara în care COSR e condus de un sportiv ce n-a participat niciodată la vreo olimpiadă, rugby-ul nefiind sport olimpic, deci, în țara asta, s-a trezit brusc, precum priaprismul unui adolescent dimineața, dragostea nețărmurită pentru tenis. Da, da, tenisul e noua dragoste a burților din îndărătul grătarelor, a cretineilor de la emisiunile despre miuțe și a politrucilor ce, mai nou, ne instituie religia ca materie obligatorie, dorind probabil să devină toți țâncii Atleți a lui Hristos, întâi, absolvenți de bac, dacă se poate mai devreme de 30 de ani, și Simona Halep, c-au auzit că ies bani frumoși din tenis, nu doar din miuțe.
   O țară mică defilează cu cine poate. Acum s-au urcat în tren de la stația Roland Garros toți cei ce simt că n-au cu ce se mândri, și-atunci, ce să facă? Simona e trenul mândriei gherțoiului până intră Steaua în grupe sau e Becali eliberat. În fața lumii am ales întotdeauna să defilăm cu sportivi, un Brâncuși, un Țara și un Nobel refuzat pentru Paulescu. N-am ales să defilăm cu virtuți, cu dovezi de perseverență, cu hărnicie, cu ceea ce ne-ar face responsabili pe toți. Nu. E mult mai simplu să te identifici cu Simona, Nadia, Brâncuși, decât să nu arunci gunoiul pe geam zilnic, să-ți mături în fața porții, să te abții de la distrugerea avutului public, să construiești drumuri, în definitiv, să fii mândru de tine și nu de alții. Mândria față de sine însuși se construiește o viață, a unui popor, în secole, dar mândria față de realizările altora ți-o arogi într-o clipă, întocmai ca micii preambalați sau manelele adiacente pe muzică grecească. De asta la Wimbledon nu se râgâie mici.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

 
Blogger Templates