Postări
De când a preluat guvernarea, PSD-ul pare un partid aflat într-o degringoladă demnă de o formațiune care abia s-a salvat de la dispariția de pe scena politică. Dragnea are impresia că cineva i-a citit programul de guvernare și de asta l-a votat, iar acum se simte dator să reformeze statul din temelii cu mortar marca Vâlcov.
Cine e Darius Vâlcov? E un băiat care, potrivit DNA-ului, își ascundea operele de artă, lingourile și banii prin cavouri și pereții unor case. Așa înțelegea el că trebuie investită agoniseala ilicită dobândită în mandatul de primar. Ce face Darius Vâlcov? Îl consiliază pe Dragnea în materie de politică fiscală. Deci, ca să ne înțelegem, un personaj ce gândește în termeni de tezaurizare a șpăgii în incinta unor cavouri și pereții unor case, e eminența cenușie din spatele reformei fiscale plănuite de PSD.
De la începutul anului, Dragnea a emanat numeroase gogomănii fiscale, trei dintre acestea s-au evidențiat prin potențialul lor distructiv.
1. Impozitul pe venitul global
E o idee la care PSD-ul pare să nu fi renunțat definitiv, ea revenind parțial în discuțiile despre fiscalitatea românească ținute de Dragnea pe holurile Parlamentului sau la televiziunile prietene. Viziunea fiscală, potrivit căreia povara fiscală trebuie mutată de pe umerii companiilor pe spinarea celor mulți, are la fel de mult în comun cu orientarea de stânga ca și Vâlcov cu instrumentele moderne de dosire a averii. Principiul de la care se pleacă în aplicarea acestei măsuri e acela că ANAF-ul e incapabil să-i urmărească și să-i prindă pe evazioniștii persoane juridice cu pile de la ambasade, personaje politice și servicii secrete, și, din acest motiv, devine mai atractivă ideea de a pune în cârca persoanelor fizice o mai mare pondere din taxele de colectat, astfel încât, colectarea la buget să crească și fenomenul evazionist să scadă spectaculos.
Ce nu ia în calcul această măsură e primitivismul infrastructurii fiscale din România, a gândirii funcționarului fiscal român și a cetățeanului român în general. Cred cu tărie că pc-urile 286 de la administrațiile fiscale sunt cât se poate de reale, iar funcționarii ce le operează sunt cu două generații mai vechi în mentalitate. Românul nu are cultura, voința și capacitatea de a fi un elvețian. Dacă lași în seama lui să-și plătească contribuțiile sociale, te vei trezi exact ca în cazul asigurărilor obligatorii pentru locuință. Sunt obligatorii teoretic, dar practic, doar papagalii le încheie, și, din acest motiv, avem mai puțin de un sfert din locuințele din România asigurate împotriva dezastrelor. Odată implementată această măsură, inspectorii fiscali vor alerga după Dorel Evazionistul zi lumină, căruia nu-i poți bloca conturile pentru că nu le are, iar rezultatul final va fi un dezastru pentru buget.
2. Fondul Suveran de Investiții
E o măsură la care Dragnea ține foarte mult. E cel mai curat exercițiu de imbecilitate în materie de instrumente de investiții gândit vreodată în România. Toate activele deținute de stat la companiile profitabile generează bani în acele companii. Odată puse în același coș pentru a susține investițiile publice, în scurt timp, aceste perle vor deveni pietre de moară. Ceea ce e profitabil acum, chiar dacă vorbim în unele cazuri de monopoluri, va deveni o pierdere certă, în momentul în care se vor drena resursele necesare investițiilor din aceste companii.
Ideea că această pușculiță va emite obligațiuni din care se vor susține construcția de autostrăzi și alte lucruri minunate e o fantezie. Cei ce vor cumpăra obligațiunile trebuie să aibă certitudinea câștigului. Dacă obligațiunile sunt ale statului și încarcă datoria publică, tu, ca investitor, ai certitudinea că la scadență îți primești partea leului. Dar dacă obligațiunile sunt emise de o pușculiță a statului, scoasă în afara bugetului și a controlului în general, care, în plus, e și moșia unor băieți deștepți numiți politic, nu prea ai chef să te bagi. Incertitudinea onorării obligațiilor va face ca potențialii investitori să fie foarte precauți în relația cu această invenție marca Vâlcov. Pe termen lung, acest instrument va fi încă una din schemele prin care activul public a devenit unul privat, la fel ca SIF-urile sau Fondul Proprietatea.
3. Impozitul pe cifra de afaceri
Asta e ultima găselniță în materie fiscală, dând dreptate zicalei că mama idioților e mereu gravidă. Într-o economie în care relația între cifra de afaceri si profitabilitate nu e direct proporțională, în sensul că, în funcție de activitatea desfășurată, marjele de profit diferă, a veni cu un impozit otova pe cifra de afaceri e curat exercițiu de haiducie fiscală. Unele companii au o cifră mare de afaceri, dar profiturile sunt mici pentru că ăsta e specificul sectorului. Altele, dimpotrivă, au o marjă de profit mult mai mare, pentru că acționează în condiții de monopol. Nu poți să le impozitezi la fel decât dacă te numești Cuba sau Venezuela. Amuzant e faptul că ambii conducători ale acestor țări de largă inspirație democratică, Raul Castro și Nicolas Maduro, au mustață ca și Dragnea. Dacă le impui un impozit pe cifra de afaceri, mecanismul de transmisie în prețuri e direct și indiscutabil. Deci, tot populația va suporta măsura fiscală gândită de geniul economisirii dosite în cavouri și pereți.
Dragnea a descoperit apa caldă atunci când ne spune că profitabilitatea companiilor cu capital străin e de trei ori mai mică decât cea a companiilor românești. N-a descoperit încă săpunul, pentru că dacă l-ar fi descoperit, ar fi înțeles că cei de la ANAF dorm în papuci sau se fac că dorm atunci când ar trebui să verifice activitatea acestor companii. Pentru impotența ANAF-ului, populația trebuie să plătească, și va plăti, pentru că un eventual impozit pe cifra de afaceri se va duce direct în prețuri.
Cele trei gogomănii fiscale, odată aplicate, ne vor costa scump pe toți, indiferent de greutatea portofelului. Se pleacă din start de la premisa că gradul de colectare la buget nu poate fi îmbunătățit, iar soluția e mutarea poverii fiscale de pe companii pe populație în cazul impozitului global și al celui pe cifra de afaceri. Iar Fondul Suveran nu e altceva decât o măsură elegantă de a mai fura ce a mai rămas de furat de la stat.
Ideea că această pușculiță va emite obligațiuni din care se vor susține construcția de autostrăzi și alte lucruri minunate e o fantezie. Cei ce vor cumpăra obligațiunile trebuie să aibă certitudinea câștigului. Dacă obligațiunile sunt ale statului și încarcă datoria publică, tu, ca investitor, ai certitudinea că la scadență îți primești partea leului. Dar dacă obligațiunile sunt emise de o pușculiță a statului, scoasă în afara bugetului și a controlului în general, care, în plus, e și moșia unor băieți deștepți numiți politic, nu prea ai chef să te bagi. Incertitudinea onorării obligațiilor va face ca potențialii investitori să fie foarte precauți în relația cu această invenție marca Vâlcov. Pe termen lung, acest instrument va fi încă una din schemele prin care activul public a devenit unul privat, la fel ca SIF-urile sau Fondul Proprietatea.
3. Impozitul pe cifra de afaceri
Asta e ultima găselniță în materie fiscală, dând dreptate zicalei că mama idioților e mereu gravidă. Într-o economie în care relația între cifra de afaceri si profitabilitate nu e direct proporțională, în sensul că, în funcție de activitatea desfășurată, marjele de profit diferă, a veni cu un impozit otova pe cifra de afaceri e curat exercițiu de haiducie fiscală. Unele companii au o cifră mare de afaceri, dar profiturile sunt mici pentru că ăsta e specificul sectorului. Altele, dimpotrivă, au o marjă de profit mult mai mare, pentru că acționează în condiții de monopol. Nu poți să le impozitezi la fel decât dacă te numești Cuba sau Venezuela. Amuzant e faptul că ambii conducători ale acestor țări de largă inspirație democratică, Raul Castro și Nicolas Maduro, au mustață ca și Dragnea. Dacă le impui un impozit pe cifra de afaceri, mecanismul de transmisie în prețuri e direct și indiscutabil. Deci, tot populația va suporta măsura fiscală gândită de geniul economisirii dosite în cavouri și pereți.
Dragnea a descoperit apa caldă atunci când ne spune că profitabilitatea companiilor cu capital străin e de trei ori mai mică decât cea a companiilor românești. N-a descoperit încă săpunul, pentru că dacă l-ar fi descoperit, ar fi înțeles că cei de la ANAF dorm în papuci sau se fac că dorm atunci când ar trebui să verifice activitatea acestor companii. Pentru impotența ANAF-ului, populația trebuie să plătească, și va plăti, pentru că un eventual impozit pe cifra de afaceri se va duce direct în prețuri.
Cele trei gogomănii fiscale, odată aplicate, ne vor costa scump pe toți, indiferent de greutatea portofelului. Se pleacă din start de la premisa că gradul de colectare la buget nu poate fi îmbunătățit, iar soluția e mutarea poverii fiscale de pe companii pe populație în cazul impozitului global și al celui pe cifra de afaceri. Iar Fondul Suveran nu e altceva decât o măsură elegantă de a mai fura ce a mai rămas de furat de la stat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu