Cât de mult ți-au influențat statul și mediul privat mărimea salariului în ultimul deceniu

   Statul are douâ pârghii prin care îți influențează salariul: pârghia legislativă (mărind salariul minim sau reducând taxarea muncii) și cea de principal angajator în economia românească (ponderea angajaților la stat, fie bugetari, fie în companiile deținute de stat, fiind de aproximativ 25% din numărul mediu al angajaților din economie).

   Salariul tău, ca al tuturor salariaților din economie, intră în alcătuirea masei salariale dintr-o economie. INS-ul numește acest indicator remunerarea salariaților, în alcătuirea căruia intră toată compensarea în numerar sau în natură a salariaților, precum și obligațiile sociale plătite de angajator. 

   Conform acestui indicator raportat la PIB, în 2015 eram pe penultimul loc în UE, în urma noastră fiind doar Irlanda, și asta doar anul trecut, pentru că, în perioada anterioară, am fost pe ultimul loc, Irlanda fiind înaintea noastră (vezi aici). Anul trecut, procentul remunerării salariaților din România în PIB a fost de 32,3%. Acum doi ani, acest procent a fost de 32,5%, poziționându-ne pe ultimul loc din UE (vezi tabelul din imagine). Media UE a remunerării salariaților din 2015 a fost de 47,4% din PIB. 

   Dacă am aplica acest procent la remunerarea salariaților din România, în loc de 230,2 miliarde de lei cât a fost anul trecut, ar fi trebuit să avem o cifră de 337,9 miliarde de lei. Asta înseamnă mai mult cu 46,8% decât ceea ce au primit salariații din România (un plus de 107,7 miliarde lei). 

   Din 2008 încoace, ponderea remunerării salariaților în PIB a scăzut treptat, până la un minim de 31,7% în 2013. În 2014 a crescut la 32,5%, iar anul trecut a scăzut la 32,3%. Anul acesta, CNP-ul preconizează că va atinge pargul de 35%.

   Ce vină are statul pentru că salariile nu sunt mai mari?

   Statul, așa cum am spus, e principalul angajator din economie, deci un bun procent din cele 107,7 miliarde care nu se regăsește în remunerarea salariaților e și din vina statului. 

   Conform Ministerului de Finanțe, în luna mai a acestui an, statul avea un număr 1,198 milioane de angajați (vezi aici). Numărul mediu de angajați de anul acesta, conform Comisiei Naționale de Prognoză, va fi de 4,75 milioane (cifra nu trebuie confundată cu numărul de salariați AMIGO, rezultați dintr-o anchetă în gospodării a INS-ului, care estimează și forța de muncă angajată la negru - vezi aici).

   Anul trecut, conform execuției bugetului centralizat, cheltuielile de personal ale bugetului au însumat 52 de miliarde de lei. Aceste cheltuieli se regăsesc în remunerarea salariaților din economie, care a fost de 230,2 miliarde lei. 

   Deci, statul a contribuit la remunerare cu 22,6% (vezi tabelul din imagine), iar această pondere e mai mică decât ponderea angajaților la stat în economie (22,6% față de 25%). 

   Scuza principală a statului pentru salariile oferite e lipsa banilor. Culmea e că, de lipsa banilor de la buget, tot statul e responsabil. Impotența ANAF-ului în materie de colectare nu are de-a face decât cu performanța angajaților acestei instituții și nu a restului bugetarilor.

   Asta e doar o parte din vina statului pentru nivelul remunerării salariaților în PIB.

   Statul e responsabil, de asemenea, și pentru nesincronizarea măsurilor ce vizează mărirea salariilor cu realitățile de pe piața muncii. De fapt, putem vorbi de măsuri adoptate în contratimp cu realitățile pieții muncii. 

   În 2007 (vezi tabelul din imagine), cheltuielile de personal ale statului erau de 25,6 miliarde de lei (16,6% din remunerarea salariaților din economie). Un an mai târziu, în 2008, an electoral, dar și ultimul an de dinaintea crizei, cifra cheltuielilor de personal sare la 43,3 miliarde de lei (21,1% din remunerarea salariaților). 

   Această creștere induce creșteri salariale și în mediul privat, remunerarea salariaților din acest mediu crescând de la 128,4 miliarde, în 2007, la 162 miliarde de lei, în 2008 (vezi tabelul din imagine). 

   Anul următor, în 2009, deci tot an electoral, statul nu se liniștește și majorează cheltuielile salariale cu 3,4 miliarde de lei, în timp ce mediul privat, resimțind din plin criza, le scade cu 16,3 miliarde de lei (vezi tabelul din imagine). Asta a fost toată ajustarea în mediul privat, pentru că în următorii doi ani masa salarială din privat nu a scăzut, ci a crescut ușor. 

   Au scăzut, în schimb, cheltuielile de personal la stat, cu 3,9 miliarde de lei în 2010 și 4,3 miliarde de lei în 2011. În vreme ce în mediul privat ajustarea a însemnat un minus de 16,3 miliarde de lei în anul 2009, la stat, ajustarea a însemnat un minus de 8,2 miliarde de lei pe parcursul anilor 2010 și 2011. Dacă ținem cont de ponderea sectorului public în economie, de un sfert din angajați, vedem că ajustarea a avut costuri duble în acest sector.

   Ce vină are mediul privat pentru că salariile nu sunt mai mari?

  Mediului privat îi plac salariile mici. Ăsta e și motivul pentru care au ales o țară ca România. Cea mai invocată scuză pentru nivelul scăzut al salariilor e productivitatea mică. Doar că, pentru productivitatea scăzută nu sunt de vină angajații, ci tot investitorii. 

   Dacă vrei productivitate ridicată, fie adaugi în procesul producției mai mult capital (inclusiv capitalul tehnic sau tehnologie), fie adaugi mai multă muncă (cantitativ și calitativ). Dacă adaugi mai multă muncă brută (cantitate), la un moment dat, randamentele se vor plafona si investitorul se va plânge de productivitatea scăzută, cum e cazul de față. Dacă adaugi muncă bine pregătită, atunci costurile cresc, atât pentru muncă, cât pentru tehnologia ce-ți permite valorificarea acestei munci. 

   La noi, investitorii se împart în două categorii mari: cei ce vor muncă multă, investind capital puțin și, prin urmare, plătind puțin și pentru muncă (toată industria de lohn, inclusiv lohn-ul de componente auto) și cei care vor muncitori calificați, investesc ceva mai mult în tehnologie, dar vor și să plătească pe muncă mult mai puțin decât ar vrea forța de muncă pregătită să se vândă (aici intră, mai nou, categoria lohn-ului din domeniul IT). În cazul celei de-a doua categorii de investitori, apare fenomenul volatilității forței de muncă, adică, la prima ofertă mai bună (mai apropiată de ceea ce crede angajatul că e valoarea sa), investitorul rămâne cu buza umflată.

   Oricum ai da-o, mediul privat nu are apetență pentru creșterea salariilor și această situație se va perpetua atâta timp cât presiunea pe creșterea salariilor e slabă din partea statului și e localizată în câteva orașe mari. 

   Cazul creșterii salariilor în mediu privat din anul 2008 față anul 2007 a fost consecința măririi salariilor la stat, combinată cu o cerere crescută de forță de muncă. Spun cerere crescută de forță de muncă și nu șomaj mic, pentru că șomajul mic poate fi rezultatul unui număr mic de indivizi care-și asumă statutul de șomer (persoană înregistrată ca șomer, aflată în căutarea unui loc de muncă și care ar începe munca dacă i s-ar oferi un post în următoarele două săptămâni).

   Așa cum vedem, cărțile majorărilor salariale sunt la stat în cea mai mare parte și nu la privat. Mediul privat poate fi doar forțat de legislație sau de condițiile de pe piața muncii să majoreze salariile. 

   În România, mediul privat are doar reacții la ceea ce se întâmplă pe piața muncii și nu face politici, excepție făcănd cazul în care guvernul (Boc, în cazul nostru) ia notițe de la corporații atunci când schimbă Codul Muncii.