Social Icons

luni, 28 decembrie 2015

Cea mai mare țeapă din istoria României - vânzarea apartamentelor către chiriași în 1990

Cea mai mare țeapă din istoria României - vânzarea apartamentelor către chiriași în 1990
   România anului 1990 a intrat în era jafului post-decembrist chiar în februarie, când, FSN-ul a promulgat decretul de lege 61. Statul a pierdut prin această lege peste, ținețivă-vă bine!, 10 miliarde de dolari. 

   Cum așa?

   S-o luam cu începutul, adică din ianuarie 1990, când, România avea un fond locativ de aproape 8 milioane de locuințe (la sfârșitul lui 1989, fondul total de locuițe era de 7,958 milioane), din care 32,9% se aflau în proprietatea statului (2,57 milioane de locuințe), restul fiind în proprietate privată. Din cele 2,57 milioane de locuințe aflate în proprietatea statului, circa 2,4 milioane erau în mediul urban (94,8% din toate locuințele aflate în proprietatea statului). La sfârșitul anului 1990, fondul locativ depășea 8 mil. de locuințe (vezi tabelul din imagine), pe parcursul anului dându-se în folosință 48,6 mii locuințe, din care 42,8 mii fuseseră construite din fonduri publice. Prin Legea 61/1990, ce-a intrat în vigoare pe 8 februarie 1990, statul voia să scape de locuințe, oferindu-le posibilitatea chiriașilor să le achiziționeze. Valoarea stabilită în lege pentru un apartament cu două camere, confort 1, era de 123,7 mii lei, asta însemnând aproape 36,6 salarii medii nete pe economie (salariul mediu net din 1990 fiind 3.381 lei - vezi tabelul din imagine). O garsonieră, confort sporit, costa 95,2 mii lei, iar una de confort 1 costa 76,6 mii lei. Apartamentele cu trei camere, confort sporit, costau, conform legii, 196,8 mii lei, iar cele de confort 1 costau 159 mii lei.  În dolari, la cursul oficial, valoarea medie a unui apartament cu două camere, confort 1, era de 5,7 mii de dolari (la un curs mediu, conform BNR, de 21,56 lei pentru 1 $). La această valoare medie a locuinței, statul își pusese în gând să scape de un patrimoniu de 14,8 miliarde de dolari. Trebuie să ținem cont că, în anul 1990, PIB-ul României a fost de aproximativ 39 miliarde de dolari, conform datelor INS și a cursului calculat de BNR. Deci, teoretic, statul trebuia să încaseze, într-un orizont mediu de timp, măcar 10 miliarde de coco.

   Ia coco de unde nu-s

   Cele cel puțin 10 miliarde de coco s-au transformat în praf de pe tobă, praf cu care s-a ales la final statul. 
   De ce? 
   Din cauză că deștepții din FSN n-au avut grijă să indexeze suma cu rata inflației, sau să o transforme în sumă fixă într-o valută stabilă. Așa se face că, suma de 123,7 mii lei din 1990, ce însemna 36,6 salarii lunare medii nete, a devenit 16,1 salarii în 1991, peste șase salarii medii în 1992 și tot așa până la jumătate de salariu mediu net în 1995 (vezi tabelul din imagine). În dolari, suma a scăzut de la 5,7 mii dolari în 1990 (la un curs mediu de 21,56 lei pentru un dolar), la 61 de dolari în 1995 (la un curs mediu de 2.033 lei pentru un dolar). Între 1990 și 1995, statul scăpase de 2,05 milioane de locuințe. 
   Cât a încasat statul?
  Nu e clar cât a încasat statul pentru că nu există o situație clară centralizată a încasărilor. Cert e că, dacă cineva voia să cumpere apartamentul în care stătea cu chirie, trebuia să plătească un avans de 30% din valoarea sa, iar restul se putea achita în urma contractării unui credit de la CEC cu o dobândă anuală de 4% pe 25 de ani. Tinerii de sub 30 de ani plăteau o dobândă de 2%, iar avansul inițial era de 10%. Dacă nu aveai bani de avans, atunci puteai contracta un credit de la CEC cu o dobânndă de 5% pe cinci ani sau, dacă erai sub 30 de ani, puteai contracta un credit pe 10 ani cu o dobândă anuală de 3%. Statul nu numai că nu s-a gândit la inflație, dar a băgat în această pomană și CEC-ul. Putem estima, date fiind condițiile stabilite de lege și inflația galopantă din anii următori (170% în 1991, 270% în 1992, 256% în 1993, 137 % în 1994, 32% în 1995 - conform datelor INS) că statul s-a ales, în cel mai bun caz, cu sume de ordinul a câteva sute de milioane de dolari, în loc de miliarde.

   Cei ce s-au trezit proprietari la preț de nimic nu s-au revoltat deloc, dar e clar că nici cei ce erau deja proprietari nu s-au revoltat. FSN-ul lui Iliescu a decretat că o treime din populația României e mai specială decât celelalte două treimi și că trebuie să primească locuințe la preț de ultra-discount. Nu e de mirare că, în același an, a câștigat alegerile en-fanfare. Nimeni nu s-a revoltat de atunci și până în prezent că statul a renunțat la un asemenea patrimoniu pe mărunțiș. O treime din țară a beneficiat de pe urma jafului, iar celelalte două treimi au tăcut ca proștii, neconștientizând că la acest patrimoniu au și ei parte. Cum ar fi arătat România dacă s-ar fi încasat miliarde în loc de milioane? Probabil ar fi arătat la fel, pentru că, odată dat drumul la jaf, nimic nu-i putea opri pe guvernanți să-și ia tainul, pe principiul - „Ți-am dat casă moca, acum e rândul meu”. Și și-au luat.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

 
Blogger Templates