Social Icons

miercuri, 5 noiembrie 2014

Cât și cui s-a îndatorat România în ultimii 150 de ani

Evolutia datoriei externe în ultimii 150 de ani
   Datoria externă a unui stat, fie că este publică, fie că e privată, la final, e plătită de toată lumea. Dacă nu credeți, aduceți-vă aminte de 2009, când statul s-a împrumutat de la FMI pentru a permite băncilor cu capital majoritar străin să-și ducă banii acasă.
Băncile și-au dus banii acasă, noi ne-am împrumutat și-am intrat pe o spirală ce a dus la creșterea datoriei publice de la 23,6% din PIB în 2009 la 39,3% în august 2014. Datoria externă a unui stat e suportată de economia statului respectiv, indiferent dacă e de stat sau privată. În istoria României, datoria externă nu a avut niciodată o asemenea evoluție spectaculoasă  ca cea din ultimul deceniu, în valori absolute. Procentual, evoluția din anii `70 - `80 e mai spectaculoasă.
   Din cartea dlui Victor Axenciuc „Evoluția economică a României - Cercetări statistico - istorice 1859 - 1947”,  aflăm că, la nivelul anului 1868, datoria Principatelor Române era de 16 milioane de USD, la cursul existent în acel an. Leul românesc avea mai puțin de un an de viață, dat fiind că, doar cu un an înainte fusese dată legea înființării sale, iar punerea în circulație a început chiar în acel an. Cu patru ani înainte, dacă ținem cont de anuitatea datoriei raportată la bugetul de stat, nivelul datoriei era de patru ori mai mic. Până în anul 1902, datoria externă crescuse de șaisprezece ori, iar în preajma intrării României în primul război mondial, datoria ajunsese la 372 de milioane de dolari. Ca să ne dăm seama de cât reprezenta această sumă pentru stat, anuitatea datoriei în bugetul de stat, deci ce rată plătea statul anual în contul datoriei, a crescut de la 5% în 1862, la 34% în 1902 și 20% în 1915. Din 1864 până în 1916, România se împrumuta de la bănci din Londra (Stern Brothers, I. Trevor Barkley), Paris (H. Oppenheim, Casele de banco Fould și Comando), Berlin (Sindicatul bancar Disconto-Geselshaft, M.A. Rotschild) și din București prin împrumuturi interne și prin emiterea de obligațiuni (CEC).
   În perioada interbelică, povara anuală a datoriei a contat între 10% și 20% din veniturile bugetare. Din 1921 până în 1940, datoria externă a crescut de la 254 milioane de dolari, la 627 milioane. În 1931 plata datoriilor de război a încetat, din acest motiv există o diminuare a cuantumului datoriei după 1929. Există alte surse ce susțin intrarea în incapacitate de plată a României în 1932. Indiferent de situație, după acest an datoria externă scade fără să exite o rambursare oficială. După cel de-al doilea război mondial, România avea o datorie externă de 744 de milioane dolari.  În perioada interbelică, România avea datorii de război câtre diverse state - Franța, Marea Britanie, SUA și Italia. De asemenea, statul se finanța prin emiterea de titluri de stat. Astfel, în 1940, România avea de plătit Elveției, Novegiei și Danemarcei sume de ordinul milioanelor în contul titlurilor ajunse la scadență.
   Până în 1972, datele sunt oarecum în ceață, cert e că datoria a scăzut până la nivelul de 30 milioane dolari. În anii `70, România începe negocieri cu Banca Mondială și FMI pentru accesarea de împrumuturi necesare susținerii industrializării. După tratative, conducerea de atunci convinge Banca Mondială să acorde împrumuturi pentru investiții în industrie și agricultură. Până atunci împrumuturile Băncii Mondiale se acordau pentru dezvoltarea infrastructurii. Urmarea acestei negocieri este că, din 1972 până în 1981, datoria externă a crescut de peste 300 de ori, de la 30 milioane, până la 10,44 mld. USD. Cele două instituții internaționale au încheiat acorduri de finanțare cu România, Banca Mondială pentru finanțarea industrializării și a modernizării agriculturii, iar FMI-ul a încheiat trei acorduri de stand-by între 1975 și 1984, ce au oferit statului accesul la DST-uri (drepturi speciale de tragere). Impunerea de condiții de către FMI și Banca Mondială de restructurare a economiei și de relaxare în privința drepturilor cetățenești a condus la o iritare a conducerii statului comunist și rambursare anticipată a datoriei. Astfel că, până în 1989, datoria externă scade accelerat până la o sută milioane de dolari, în mare parte fiind datorie comercială. Oficial, datoria externă era zero. Costurile acestei rambursări anticipate (7 ani în loc de 25) au fost resimțite din plin de către populație. Plata anticipată a condus și la o reticență din parte băncilor străine față de România, reticență ce a ținut aproape un deceniu.
   Anul 1995 găsește România cu o datorie externă de circa 6 miliarde USD, pentru ca, la cinci ani distanță, aceasta să fie aproape dublă (11,2 mld. USD). Din 2000 până în 2014, datoria externă a crescut de peste zece ori. Maximul datoriei a fost atins în 2012, când, în urma împrumuturilor escaladate începute în anul 2009, an în care ni se spunea că nu avem nevoie de bani, ci de o centură de siguranță cu FMI, s-a trecut de nivelul de 131 mld. USD. În preajma vârfului de datorie, principalele bănci creditoare erau Erste (5,33 mld.USD), Societe Generale (1,64 mld. USD), Raiffeisen (1,55 mld. USD) și Unicredit (1,41 mld. USD), RBS (0,46 mld. USD) și Volksbank (0.44 mld. USD). Fondurile de pensii private din România dețineau și încă dețin între 1,5 mld. USD și 2 mld. USD din datoria publică. Datoria totală externă a României, privată sau publică, se ridică la 63% din PIB, iar acest procent ar trebui să ne îngrijoreze pentru că, vrând - nevrând, cu toții vom contribui la plata ei. Vom contribui direct prin plățile statului pentru acoperirea datoriei publice și indirect prin sărăcirea economiei odată cu scurgerile de capital pentru acoperirea datoriei private.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

 
Blogger Templates