Social Icons

luni, 26 ianuarie 2015

Bilanțul Epocii de Aur

Bilanțul Epocii de Aur
   În 26 ianuarie, acum 26 de ani, presa de la acea dată ura conducătorului iubit viață lungă și putere de muncă pentru a duce Republica Socialistă România pe culmile dezvoltării.
Urările din 1989 nu s-au îndeplinit, din contră chiar, mult-iubitul conducător n-a mai apucat sărbătorirea altei zile de naștere, iar România s-a prăbușit, fără grație, de pe culmile dezvoltării în abisul disperării tranziției.
   Epoca de Aur a fost, fără discuție, o perioadă de dezvoltare a economiei naționale, după jaful practicat sistematic, din 1947, până la jumătatea anilor `60, de către Marele Prieten de la Răsărit. La venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu, economia R.P.R. ne poziționa în rândul economiilor agrar-industriale. Planurile de industrializare a țării erau încă la nivel de intenție, iar lipsa resurselor financiare pentru a realiza această transformare punea conducerea partidului în situația de a accepta negocieri cu Banca Mondială și FMI. Planurile Moscovei de a transforma România în grânarul zonei comuniste au accelerat demararea negocierilor cu organismele financiare sus-amintite. Din datele de care dispunem, economia României anului 1965 era de trei ori mai mică în dimensiuni decât cea lăsată în urma sa de câtre Nicolae Ceaușescu în anul 1989. Exporturile de la acea dată erau de opt ori mai mici decât în 1989, iar importurile de șase ori mai mici. Salariul mediu net era de trei ori mai mic decât douăzeci și patru de ani mai târziu. În toată perioada comunistă, BNR-ul opera cu trei cursuri de schimb: unul oficial, în care un dolar era egal cu șase lei în 1965 și 4,17 lei în 1989, unul folosit în operațiunile necomerciale, în care un dolar valora 9 lei (în 1989), și unul folosit pentru operațiunile comerciale, conform căruia un dolar valora 14,92 lei în anul 1989. Pentru comensurarea economiei, cursul folosit era cel de 14,92 lei la un dolar.
   După accelerarea industrializării din anii `70, RSR-ul anului 1982 intra în incapacitate de plată, rezerva valutară a Băncii Naționale de la acea dată nu mai făcea față ratelor anuale în contul datoriei ce ajunseseră la aproximativ 2 mld. USD. Vârful datoriei externe atinsese maximul cu un an înainte, suma totală datorată de România la acea dată fiind de 10,4 mld.USD. Decizia de după anul 1982 de a plăti anticipat datoria pe seama excedentului comercial a condus la instalarea penuriei în țară. România exporta orice, doar să poată obține valută. În șapte ani, datoria a fost plătită integral (planul de plăți inițial se întindea pe parcursul a 25 de ani), un efort ce a condus la acumularea și, mai apoi, explozia tensiunilor sociale. În ultimul an al Epocii de Aur, românii erau mai productivi, își încheiaseră socotelile cu creditorii, câștigau de trei ori mai mult în medie față de 1965, dar toate acestea erau cifre seci, ce nu se întrezăreau printre tacâmurile de pui achiziționate cu mari sacrificii, după ore de stat la coadă la alimentara de cartier. Era greu de înțeles de ce există penurie de alimente dacă tot s-a achitat datoria externă. Ceaușescu n-a înțeles că populația avea nevoie de mâncare și nu de statistici seci și bani ce nu puteau cumpăra mare lucru. De aceea, sutele de lei în plus acordate în 21 decembrie 1989 nu mai puteau tempera nemulțumirile acumulate, mai ales, în ultimii șapte ani.
   Bilanțul Epocii de Aur era unul fericit în statistici și trist în realitatea cotidiană. Industria anului 1989 era deja sortită colapsului din cauza tehnologizării rămase în urmă. Practic, din 1981, procesul de retehnologizare a fost stopat. Dacă adăugăm la rămânerea în urmă tehnologică (e deajuns să vezi tehnologia unei Dacii, a televizoarelor color sau a telecomunicațiilor din anii `80), dependența de resursele minerale (în mare parte, supraexploatate pentru a asigura creșterea exporturilor) și supraangajarea din sectorul industrial - un fel de mascare a șomajului, atunci, dezastrul de după `90 era greu de evitat. Aceasta nu scuză incapacitatea guvernelor post-decembriste de a  manageria o situație dificilă, dar, din care se putea ieși dacă se acționa în sensul privatizării, încă din anul 1990. Transformarea Epocii de Aur în Democrația Capitalismului de Cumetrie face parte din istoria noastră, încă dificil de digerat. Dar, despre acest fenomen vom vorbi într-o analiză viitoare.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

 
Blogger Templates