Social Icons

vineri, 28 februarie 2014

Țepele anilor `90

Caritas, SAFI, FNI, Megacaritas,
   Oare de ce un instrument al terorii din evul mediu a ajuns sinonim cu înșelătoria? În evul mediu, țeapa nu era deloc o înșelătorie, era unul din supliciile de care să te ferești cu orice preț, condamnat la moarte fiind.
La noi, în țara unde țeapa a fost ridicată la rang de nickname domnesc, după revoluție a devenit obiectul de activitate al afaceriștilor tranziției. Schemele de țepuire din anii `90 aveau la bază două fundamente: complicitatea până la un anumit punct a instituțiilor statului și situația economiei sufocată de o inflație galopantă, ce făcea ca dobânzile reale ale băncilor să erodeze economiile populației. 
    Anul 1990 a debutat cu o țeapă dată de statul român prin intermediul CEC românilor ale căror economii pentru achiziția unui autoturism Dacia s-au volatilizat la temperatura crescută de nesimțirea noilor guvernanți. O parte dintre păgubiți și-au transferat în 1991 depozitele la BRD. Această mutare i-a costat 17 ani mai târziu, despăgubirile plătite de stat în 2008 ocolindu-i din considerente birocratice. Peste 2500 de păgubiți aflați în această situație încă se luptă cu statul român pentru a primi despăgubiri echivalente cu cele plătite în 2008 depunătorilor CEC. Această primă țeapă a prefigurat viitorul comportament al guvernelor democratice față de cetățeni și față de obligațiile asumate prin constituție.
    Următoarele țepe date românilor au fost niște banale scheme Ponzi, la care o parte din instituțiile statului au contribuit fie prin non-intervenție, fie printr-o atitudine protectivă față de inițiatorii acestor scheme. 
   Caritasul de la Cluj, pus la cale din 1991 de Ioan Stoica, a fost cea mai mare schemă Ponzi clasică din România tuturor timpurilor. Înființat la Brașov și mutat după câteva luni la Cluj, Caritasul ce promitea că va scoate România din mocirla tranziției a reușit să scoată doar câteva mii  dintre deponenți, și aceștia cu funcții în cadrul organelor de anchetă, în guvern sau administrația locală din orașul de pe Someșul Mic. Jocurile piramidale în ani `93 -`94 au împânzit țara, dar vedeta incontestabilă a rămas Caritasul. Prejudiciul cauzat de schema Ponzi pusă la cale de Stoica și sprijinită cu tot elanul de Funar, pe partea administrației locale, și Tatulici, pe partea mediatică, este neclar. La momentul falimentului din august 1994, s-a avântat suma de 450 milioane de de dolari. În urma condamnării lui Stoica din 1995, prejudiciul a fost estimat la 78 milioane de dolari. Articolele vremii avansează sume mult mai mari. Adevărul e că la momentul procesului nu toți păgubiții s-au constituit ca parte în proces, mare parte din dosare s-au evaporat și, în felul acesta, fiecare a estimat pe baza evidențelor existente sau cum l-a dus capul. Sentința din 1995 a fost de condamnare a lui Stoica la șapte ani, din care a executat doar un an și jumătate în urma reducerii pedepsei în procesele de la instanțele superioare. Această pedeapsă redusă succesiv ridică serioase semne de întrebare vis-a-vis de implicarea autorităților și oamenilor din justiție în schema condusă de Stoica. În același timp, ridică semne de întrebare și asupra prejudiciului legal recunoscut. Celelalte caritasuri derulate în paralel în alte orașe din România au sfârșit la fel: păgubiți, bani lipsă, sentințe derizorii. 
   După anii `93 -`94, schemele s-au sofisticat doar în aparență, în realitate, tot niște caritasuri erau. Atât la SAFI (ce administra FMOA - Fondul Mutual al Oamenilor de Afaceri), cât și la FNI, denumirile pompoase și mecanismele expuse public de creare a profiturilor erau perdeaua de fum pentru a nu vedea afacerea pe de-a-ntregul. Vântu și Cataramă nu aveau capacitatea și nici piața unde să acționeze precum fondurile de investiții din vest. Primitivismul pieței de capital din acei ani nu oferea perspectiva unor câștiguri superioare dobânzilor practicate de bănci. Ce-i drept, nici acum nu oferă, asta e pentru cei ce se iluzionează că fondurile private de pensii vor avea la maturitate o valoare reală mai mare. În cazul SAFI, prejudiciul n-a fost recunoscut de instanță, deși scăderea activelor era evidentă. În 1997, printr-o OUG, cei implicați în scandal au fost scăpați prin scurtarea termenelor de prescriere pentru faptele de care erau acuzați. În cazul FNI, expertizele și contraexpertizele au schimbat permanent prejudiciul, iar dreptatea din justiție s-a lăsat așteptată un deceniu.
   În toate aceste țepe, statul a avut un rol primordial prin legislația permisivă, prin aplicarea deficitară a celei existente și prin complicități fățișe sau nu cu cei ce-au pus la cale acele apiratoare ale economiilor populației. Pedepsele slabe și chiar evitarea lor prin OUG-uri au încurajat asaltul asupra băncilor de la sfârșitul anilor`90, dar despre asta într-o altă postare.

To be continued ...


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

 
Blogger Templates