România e în fruntea statelor UE în privința angajaților aflați în risc de sărăcie

   România avea, la un deceniu de la aderarea la spațiul comunitar, aceeași pondere a angajaților aflați în risc de sărăcie ca și în anul aderării (17,4%).

   Suntem țara cu cea mai mare pondere a angajaților care se află în în risc de sărăcie, conform datelor Eurostat aferente anului 2017. Surprinzător, imediat în urma noastră, cu rate ceva mai scăzute ale riscului de sărăcie a persoanelor care muncesc, nu se află țări ex-comuniste, ci state precum Luxemburg (rata riscului de sărăcie a angajaților de 13,7%), Spania (13,1%), Grecia (12,9%), Italia (12,2%) și Portugalia (10,8% - vezi tabelul din imagine).

   La nivelul UE, rata riscului de sărăcie în rândul angajaților era în 2017 de 9,4%, nouă state, inclusiv România, situându-se peste această valoare. Partea proastă e că, în cazul nostru, vorbim de o rată aproape dublă față de media UE (17,4% față de 9,4%). Vecinii noștri de la vest, maghiarii, (10,2%) și cei din sud, bulgarii (9,9%), aveau rate semnificativ mai scăzute decât a noastră.
   Cele mai mici rate ale riscului de sărăcie în rândul angajaților se înregistrau în 2017 în Belgia (5%), Cehia (3,5%) și Finlanda (2,7% - vezi tabelul din imagine).

   Față de anul 2007, în majoritatea statelor comunitare s-a înregistrat o creștere a ratei riscului de sărăcie la nivelul angajaților. În cazul nostru, această rată a rămas aceeași. Doar în 6 state din totalul celor 28 a avut loc o reducere a acestei rate între 2007 și 2017.

   Și la nivelul ratei riscului de sărăcie în cazul angajaților cu normă întreagă stăm cel mai prost din UE.

   Tot în 2017, rata riscului de sărăcie în rândul angajaților cu normă întreagă din România era de 13,3%, în ușoară scădere față de anul aderării la spațiul comunitar, când era de 14,1%. Conducem la capitolul acestei rate, cu o diferență semnificativă față de media UE (7,7% - vezi tabelul din imagine).
   Imediat după noi regăsim cam aceleași state care punctau și în topul ratei riscului de sărăcie a angajaților per total (normă întreagă și parțială). Luxemburg (12,2%), Grecia (11,2%), Italia (11,1%) și Spania (10,7%) sunt statele ce urmează în topul riscului de sărăcie a angajaților cu normă întreagă.
   În coada topului, cu cele mai mici valori ale ratei riscului de sărăcie în rândul angajaților cu normă întreagă, se aflau Cehia (3,2%), Irlanda (3%) și Finlanda (2,3% - vezi tabelul din imagine).

   Datele Eurostatului ne arată că un loc de muncă cu normă întreagă nu te ferește de sărăcie. În cazul României, dacă ne raportăm pe cifrelele angajaților după metodologia AMIGO, aproape 700 de mii de angajați cu normă întreagă erau în risc de sărăcie în anul 2017. Dacă adăugăm și angajații cu normă parțială, totalul angajaților aflați în risc de sărăcie sare de cifra de un milion. Bineînțeles că și familiile acestor angajați erau în aceeași situație de risc de sărăcie. 

   De ani de zile ni se spune că o creștere a salariilor ne afectează competitivitatea și alungă investitorii spre piețe de muncă mai ieftine. Dacă într-un deceniu de la aderarea la UE am rămas la același nivel al riscului de sărăcie pentru cei aflați în câmpul de muncă, care mai e motivația pentru cei peste un milion de angajați să rămână activi pe piața de muncă?
   Migrația forței de muncă din ultimul deceniu își are originea în primul rând în nivelul redus de salarizare și, mai important, în nivelul redus de salarizare din mediul privat, acolo unde mai toți idioțeii care-și dau cu părerea despre economie mor de grija competitivității forței de muncă. Ok, suntem printre cei mai competitivi de pe piața de muncă comunitară și cu ce ne-a ajutat acest statut în reducerea sărăciei în rândul celor care muncesc?