Bac-ul. Bac-ul era condiția să accezi pe băncile unei facultăți, de unde, dacă aveai norocul să nu dai peste vreun doctor ca Mischie sau Voiculescu, te puteai număra, după patru ani, printre absolvenții de studii superioare, mândru că n-ai supt din înțelepciunea sus-menționaților.
Asta era pe la începutul anilor 2000. Mai apoi, odată cu inflația de doctori și bacalaureați, bac-ul a devenit un fel de plimbărică la ceas de vară, un foreplay pentru patru-trei ani de distracție la Spirache, românele-americane sau alte particulare, dacă aveai dare de mână și chef, puțin spre deloc, de învățat. Din 2010 încoace, bac-ul a devenit o realitate crudă, o oglindă a viitorului acestei nații. Și, viitorul arătă cam ciufulit. Anul acesta, bac-ul a redevenit o glumă, un orgasm amânat până când Pricopie dă, cu de la Victor putere și de la Abramburica susținere, drumul la stăvilarele neuronilor mult prea odihniți înainte și după cele două sesiuni.
Timid, două-trei universități au zis că nu, nu vor accepta să facă vreun compromis cu leprele ce se vor boboci, cu orice preț, în băncile aulelor. Restul au tăcut precum Pricopie în păpușoi și, de-acolo, din păpușoi, își freacă mâinile de fericire că durerosul ciclu din ultimii ani a luat sfârșit. La alegerile din toamnă, părinții pramatiilor analfabete dar, deja studenți, vor vota și, deși cei mai mulți sunt cu dare de mână și nu primesc venitul minim garantat, se vor gândi de două ori când vor pune ștampila pentru că idioțelul va avea de luat un bac la una din cele zece sesiuni de anul viitor.
Ce-au învățat în ultimii ani elevii și părinții acestora, deopotrivă? Au învățat că, dacă se filmează nu se copiază, și că e mai lesne să încerci să-i cumperi bac-ul pramatiei, să aștepți să se dea o ordonanță pentru „n” sesiuni suplimentare sau pentru licență fără bac, decât să-l pui pe d-l Goe cu burta pe carte. Toate aceste speranțe întru ordonanțe constituie motto-ul românului majoritar, și aici nu mă refer la etnie, ci la cetățenie, și acesta este : „Principii, principii, dar toate până la familia mea”.
Într-o țară în care cei cu bac, cu bani, cu funcție și cu partid aveau un catastif de doctorate, unii abia, abia, putându-se semna, nu-i de mirare că exponentul acestora vrea să le deschidă generațiilor viitoare orizonturi noi ale parvenitismului. În aceași țară, plină de dezamăgiți, lemantările vis-a-vis de clasa politrucilor e un refren ce se aude mai des decât manelele la terasele din Ferentari. N-am văzut vreun profesor demn ieșind în stradă și protestând. N-am văzut vreun licențiat ultragiat de așezarea sa în același rând cu leprele fără de bacalaureat. N-am văzut vreun ziarist protestând împotriva încălcării bunului simț în materie de niveluri de educație. La naiba, nu m-am văzut nici pe mine cu o pancartă defilând sub geamul lui Pricopie! Nu, nimic din toate acestea n-am văzut. Am văzut, în schimb, o tăcere sau un murmur complice, pentru că mai toți cunoaștem o lepră fără bac, sau am fost niște lepre cu ceva mai mult noroc, sau vom cunoaște niște viitoare lepre la anul sau peste doi-trei ani, sau ne temem că în prezent creștem una din aceste lepre, și ne e frică, și de aceea murmurăm, cel mult. Noi facem ce putem și sperăm să facă mai mult cei ce vor urma, doar că, după noi, urmează ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu