Social Icons

joi, 7 mai 2015

5 mituri false despre economia României interbelice

5 mituri false despre economia României interbelice
   România interbelică, idealizată de mulți, a fost o pătură ce le-a ținut de cald unora în era comunismului. Interesant e că pătura a rămas, ba, chiar a fost folosită de mai mulți în perioada tranziției post-comuniste, pe post de antiteză între un trecut glorios și un prezent, de atunci, mocirlos.
Chiar și în prezent, poți auzi despre grânarul Europei ce eram și nu mai suntem, despre salariile colosale ale cadrelor didactice, despre aportul industrial adus după unire de Transilvania și Banat, despre dezvoltarea economică nemaiatinsă de atunci și despre creșterea urbanizării după unire ca urmare a aportului important de populație urbană din provinciile alipite. Toate acestea sunt mituri contrazise de cifrele vremii, cifre ce sunt omise cu bună știință, sau doar din ignoranță. Să le luăm pe rând.
   Un prim mit se referă la România - grânarul Europei. Am mai abordat acest subiect cu ceva timp în urmă, iar acum voi utiliza aceleași argmente pentru a contrazice acest mit. Conform International Annuary of Agricultural Statistics, România producea circa 5% din producția totală de cereale a Europei și aproximativ 6,4% din producția de grâu a Europei, în perioada a premergătoare primului război mondial (1909 - 1913). În perioada interbelică, între 1934 și 1938 (perioada de vârf a producției și exporturilor), procentul deținut de România în producția de cereale a Europei era de 8,3%. Exporturile din perioada interbelică ale României Mari au fost, totuși, mai mici decât în perioada antebelică. Anul 1937 a însemnat în lume un an cu producții slabe la culturile de cereale. De această conjunctură a profitat România, exportând (circa 6,4 % din exporturile mondiale din acel an) mai mult decât de obicei (2,12 mil tone de cereale, din care 1 milion de tone de grâu). Cifrele erau oricum mai mici decât cele existente înainte de primul război mondial, când se exportau aproape 3 mil. tone de cereale, din care 1,3 - 1,5 mil. tone erau de grâu. România era un mare producător de grâu, dar n-a făcut jocurile pe această piață, nici înainte de război, nici după.
   Al doilea mit se referă la salariile colosale din învățământ din perioada interbelică. Un profesor de liceu avea un salariu net lunar de 6.000 lei în 1938, iar cel al unui învățător era de 3.500 lei. Tradus în dolari, la cursul de la acea dată (138,45 lei pentru un dolar), profesorul câștiga 43,3 de dolari, iar învățătorul câștiga 25,3 dolari. Comparativ cu alte ocupații, salariile profesorilor și învățătorilor erau mai mari. De exemplu, un miner câștiga 2.361 de lei (17,05 dolari), iar un lucrător în industria alimentară avea un salariu de 2.118 lei (15,3 dolari). Salariile erau mai mari, dar nu colosale, iar dacă aplicăm deprecierea dolarului până în 2015, ne rezultă că un dolar din 1938 valorează astăzi 16,65 dolari, astăzi, învățătorul ar trebui să câștige 421 de dolari, iar profesorul 720 de dolari.
   Al treilea mit este dat de industria din Transilvania și Banat. Conform lucrării Istoria României. Transilvania, vol. II, Cluj, 1997, aportul regiunilor la industria națională în 1919 era:

  • Vechiul Regat - 53%
  • Transilvania    - 27%
  • Banat              - 11%
  • Bucovina         - 5% 
  • Basarabia        - 4%

   Economia României Mari a înregistrat un aport industrial semnificativ după unire, dar Regatul  rămânea cea mai industrializată zonă, petrolul și ieșirea la mare fiind principalele motoare de stimulare a industriei. Oricum, la aproape două decenii distanță, în 1938, în structura venitului național (pe atunci nu se calcula PIB-ul), industria deținea 16,9%, agricultura 38,4%, serviciile 39%, iar construcțiile 5,7%. În două decenii, industria nu decolase încă.
   Al patrulea mit e reprezentat de dezvoltarea fără precedent a economiei din perioada interbelică. Anul 1938, considerat anul de vârf al economiei românești, găsea România cu 78,1% din populație ocupată în agricultură, în timp ce în Ungaria procentul era de 53%. În vestul Europei, procentul varia între 6% în Elveția și 48% în Italia. Economia se baza pe un aport industrial de 16,9%, în timp ce media statelor din vestul Europei era de 33%. Venitul național total era, la cursul oficial, din 1938, de 1,5 mld. dolari (78 de dolari pe cap de locuitor). În Ungaria venitul național/locuitor era de 111 dolari, în Cehoslovacia era de 174 dolari, în Polonia era de 104 dolari, în Marea Britanie era de 378 dolari, în Germania era de 338 dolari, iar în Franța era de 237 dolari (conform lucrării - România și Europa. Acumularea decalajelor economice (1510 - 2010), Bogdan Murgescu, Polirom, Iași). Nu eram nici măcar aproape de lumea civilizată, iar cifrele ne arată această realitate. Din păcate, nici astăzi nu suntem.
   Al cincilea mit se referă la creșterea populației urbane după unire, mai ales prin aportul adus de orașele transilvănene. Toate provinciile ce s-au unit cu țara în 1918, cu excepția Bucovinei, aveau un grad de urbanizare mai scăzut decât Regatul, conform recensământului din 1930. Bănuim că gradul de urbanizare din 1919 era și mai redus. Gradul de urbanizare în Vechiul Regat era de 23,6%, Bucureștiul contribuind la acest grad într-o mai mare măsură în Țara Românească (18%), decât în Moldova (21%). Prima regiune ca grad de urbanizare era Bucovina (26,6%), urmată de Vechiul Regat (23,6%), Transilvania+Banat (17,3%) și Basarabia (12,8%). Gradul de urbanizare a scăzut din cauza aportului mai mic al Basarabiei, al Transilvaniei și Banatului. Cele mai mari orașe în 1930 erau: București (633 mii), Chișinău (117 mii), Cernăuți (111 mii), Iași (102 mii), Galați (101 mii), Cluj (98 mii), Timișoara (91 mii). Mitul este fals, provinciile alipite nu aveau un grad de urbanizare mai ridicat decât Vechiul Regat, cu excepția Bucovinei, care avea un aport în populația totală mic (totalul populației fiind de 840 de mii). Din păcate, nici în Vechiul Regat, și nici în România Mare, gradul de urbanizare nu se apropia de țările vestului Europei, ce tindea spre 50%.
   Tragem linie și vedem că n-am fost gânarul Europei, profesorii și învățătorii nu-și numărau toată ziua banii, aportul industrial de peste munți nu e nici pe departe strivitor, dezvoltarea economică era la coada statelor europene (ca și astăzi, de fapt), iar orașele transilvane erau mai drăguțe, dar nu și populate. La final, ne dăm seama că și astăzi ne despart de lumea civilizată aceleași decalaje. 

  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

 
Blogger Templates