Social Icons

joi, 13 februarie 2014

Cum arăta economia României acum 150 de ani

Date statistice economice din 1864
   La una mie opt sute șaizeci și patru, nenea Iancu încă nu începuse a trudi cu tocul spre a ne reda moravurile dâmbovițene, iar tânărul stat al Principatelor Unite ale Moldovei și Valahiei se războia cu statisticile exact ca și acum. 
Și-atunci, și-acum, o evidență cât mai ambiguă favoriza mânăreli ale resurselor bugetare și patrimoniului de stat și asta este pe placul politicienilor români din toate epocile. Cu o suprafață de aproape două ori mai mică decât cea actuală (123.700 km2 față de 238.391 km2), cu circa 4,1 milioane de locuitori, cu infrastructură feroviară inexistentă, cu o industrie sublimă ce lipsea aproape cu desăvârșire, putem afirma că Alexandru Ioan Cuza conducea o țară semi-feudală. Anul 1864 a reprezentat un an de cotitură, a fost anul dizolvării Adunării Legiuitoare și al instalării camarilei domnești. A fost, de asemeni, anul reformei agrare, reformă ce l-a impus pe Cuza în inimile țăranilor. Cu toate imperfecțiunile acestei reforme, era pentru prima dată după câteva secole când țăranii primeau ceva. Reformele justiției și învățământului au avut loc în același an. Fără a-l ridica în slăvi pe Cuza,  putem, totuși, să-i acordăm meritul pregătirii terenului pentru schimbările din deceniile următoare.
   În ceea ce privește sistemul fiscal, cuvântul haos e potrivit pentru a descrie cea ce se întâmpla în finanțele Principatelor. Bugetele anilor precedenți și cel din anul 1864 aveau o execuție discreționară la nivelul ministerelor. Un ministru de la acea vreme, după ce primea o cotă din buget, nu justifica în niciun fel modul cheltuirii banilor. Ca haosul să fie și mai mare, moneda națională din principate era lipsă. Abia în 1868 se introduce pentru prima dată leul românesc (legea înființării monedei fiind votată în 1867). Încercările lui Cuza de a bate monedă s-au lovit de refuzul puterilor garante, deși în primă fază Napoleon al III-lea își dăduse acordul de principiu. Romanatul gândit de Cuza n-a apucat ziua de naștere. Așa că, la vremea respectivă, în Principate circulau mai multe monede, mai vechi sau mai noi, iar cursul de schimb dădea naștere la speculă. Specula, la rândul ei, ducea la orientarea capitalurilor spre schimb și circulație și nu spre producție, aceasta constituind o frână destul de serioasă pentru economia acelor ani. Impozitele erau colectate în mai multe monede, astfel bugetul statului era un amalgam de lire turcești, poli rusești, ducați austieci (galbeni), șvanți, toate echivalate la un leu fictiv (de calcul) împărțit în 40 de parale. Etalonul-aur era reprezentat de ducatul olandez, care valora 31 lei fictivi și 20 de parale, iar cel de argint era sfanțul cu o valoare de 2 lei și zece parale.
   După cercetările din lucrarea Evoluția economică a României vol. III scrisă de Victor Axenciuc și publicată de editura Academiei Române, București, 2000, reiese că veniturile la bugetul de stat al Principatelor era de 2,6 ori mai mic decât exporturile de la acea dată (datele sunt prezentate în tabelele din fotografie). Balanța comerțului exterior de la acea dată înregistra un excedent mai mare decât întreg bugetul de stat. Comparativ cu situația din 2014, bugetul actual ar trebui să aibă venituri de circa 18 miliarde de euro, deci mai puțin de jumătate din bugetul de venituri preconizat pe anul în curs. Nici atunci, ca și acum, nu ne pricepeam la colectare. Zarafii și zapcii de-atunci, echivalentul Anaf-ului de astăzi, tăiau frunze la câini. Statul de atunci avea o scuză, era la începuturile sale, acum scuza e că la fiecare început de guvernare se schimbă zarafii lor cu zapcii noștri. Anul 1864 era anul de după secularizarea averilor mănăstirești, măsură în urma căreia statul s-a trezit cu venituri suplimentare provenite din terenurile confiscate și mai apoi vândute sau arendate și de la activități lucrative aflate până atunci în proprietatea mănăstirilor. Se estimează că din veniturile bugetului de stat pe 1864 circa o treime proveneau de pe urma secularizării din 1863.
   Numărul comercianților de pe teritoriul Principatelor se ridica la peste 71.000. Dintre aceștia, exportatorii vindeau peste graniță în Imperiul Otoman (circa 45% din totalul exporturilor) cereale (circa 80% din structura exporturilor) și în Imperiul Habsburgic (16%) și Franța (14%). Bunurile cele mai importate erau de materiale textile și produse adiacente (circa 40% din total), metale și fabricațiuni metalice în proporție doar de 11%. Statele din care importam cel mai mult erau Imperiul Habsburgic (la acea dată nu era încă format dualismul Austro-Ungar, el se formează trei ani mai târziu) cu circa 50% din totalul importurilor, Imperiul Otoman cu 15% din importuri și Franța cu 13,5%. Așadar, românii din principate se săturaseră de fake-urile turcești și doreau țoale vestice din ce în ce mai mult. Totuși, dependența de Imperiul Otoman a economiei Principatelor era mare, balanța pozitivă a schimburilor comerciale făcea ca 80% din excedentul comercial să provină din aceste schimburi comerciale.
   Prețurile mărfurilor (unitățile de măsură de la acea vreme au fost echivalate cu cele folosite în prezent) din 1864 ne permit niște echivalențe cu cele de astăzi. La vremea respectivă, echivalentul unei doze de bere de 500 ml costa 0,12 lei, de trei ori mai puțin decât un kg de carne de porc. Astăzi, la un preț mediu al carnii de porc de 15 lei pe kg ar rezulta că o doză de bere costă 5 lei sau, la un preț mediu de doi lei și ceva pe doza de bere de astăzi, carnea ar trebui să coste cam 7 lei. Deci, dacă vrei să faci un grătar la iarbă verde, vei ieși în medie cam la fel ca acum 150 de ani. Pot spune că, unui băutor de bere, prezentul îi este favorabil.
   Închei aici analiza economiei de la 1864 și voi continua într-un articol viitor cu analiza economiei Regatului României la 1900.



To be continued ...
   

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

 
Blogger Templates